Variaţiuni
pe o temă de Marina Ţvetaeva
A fost mai mult
decît o împuşcătură.
Nu doar sufletul ni l-au ochit
Ca pe un duşman.
Toţi ne-am ales cu răni
căci
împuşcătura, Marina Ţvetaeva,
nouă ne era
destinată. Glonţul ne-a trecut prin grumaz,
degete,
ochi,
prin
prietenii noştri.
Noi, ţinte
vii, am supravieţuit
cu beregata
sfîşiată
în oraşe reci
şi acum
plătim cu punctualitate dobînzile
pentru
speranţele luate cu chirie.
Steagul
Mai ţin
încă
Steagul cu gîndul
Că-mi va fi
de folos
Cînd m-o cuprinde
frigul.
Autobiografie
am crescut mare
cu un entuziasm
înfrigurat
care mi-a rupt
dinţii
Seară la
ţară
vin mult şi
glasuri
glasuri
copacul se
prăbuşeşte
hornul
alunecă în fum
Sărbătoare
numai vin tulbure
şi acru
şi pîine
nici carne
nici moarte
înfometaţii se înnăbuşă
în fumul de sulf
Alarmă de probă
gîfîi
peisajul se destramă
capul se face ţăndări
sub masca de gaze
În turn, bufniţa râde
Aici nu arde nicio
lumină – nicio lumină
nu mai arde de ani de zile. Doar
când se lasă ceaţa, când cuiul e bătut
în lemnul subţire, atunci
a sosit timpul să fie înhămaţi caii,
carul
liniştit e deja în curte
şi
aşteaptă. Lemne trosnesc peste lemne şi
sunt trase deoparte. În turn, bufniţa râde.
Elegie
rece
De data asta,
iarna-i mai rece,
mai rece e focul,
moartea.
Mai rece
străluceşte soarele anul acesta,
mai amar e gustul
oricărei pâini.
De data asta, poarta
scârţâie mai rece,
mai rece arde zăpada.
Şi gheaţa?
Mai reci sunt prietenii anul acesta,
Mai sus, mai sus
se clatină preţul ameţitor.
Aducere
aminte de scurta minune a primăverii
Nicio vară
n-a urmat acelei primăveri,
pe
neaşteptate, iarna a sosit de-a rostogolul
şi-a ocupat
ţara.
Ninge paşnic.
De atunci, în
fiecare casă
Trăiesc un
general şi-un mort.
Anotimpuri
A sosit timpul,
în spatele ochilor tăi
gardianul zăngăne cu cheile.
Nu mai e nimic de ratat.
Copacilor li se rup crengile
sub zăpadă,
în şuri e linişte.
Ochii tăi
sunt de-acum două becuri arse.
Petrol se scurge-n
nisip.
***
Versuri
carpatine
În vale –
o cădere de
apă
iar din peșteri
scrutează partizanii,
însuflețiți
de nevoia să sugrume
mai departe pe toți
cei
ce cred
că sângele-i
sânge,
da,
și care
refuză,
sălbaticele
dansuri pe morminte
vechea lor lume
din sârmă
ghimpată și imnuri ale morții,
da,
ea
mai
există.
Inedit
Ziua de
9 noiembrie
Două tinere
în fața Piedicii pentru Memorie –
le văd în fața geamului meu.
Ele aprind o
lumânare
spunând:
Și ăștia au murit într-un lagăr.
Inedit
Băgați de seamă!
Atenție! Ahmatova cântă acum la clavir
în fața
Marinei și-a lui Boris,
în fața lui
Ossip și-a lui Vladimir.
Prin nori – un zumzet,
Versurile
zdrăngăne disperate.
Acum Ahmatova
dansează
cu eroii,
caută în van tonul,
a lehamite
sună piciorul mecanic,
o zână, prin
geam,
încet, plutește în spațiu.
Umbrele dansatorilor dispar,
Acum Ahmatova rămâne
singură
cu
sine.
Inedit
Istorie
24 februarie 2022
Acum se rescrie.
Roata ei se
întoarce
cu mai bine de o
sută de ani.
Înapoi.
Oasele,
putrede oricum,
devin scrum
definitiv,
sfârtecate de
gloanțe.
Spiritul se trezește.
Cu pasul ferm și
apăsat
bărbații
privesc de-a lungul
străzilor.
nu mai durează
decât
un
timp
infim
până ce
pumnul de fier
dă deoparte capacul
și salută
tot
ce, rânjind,
renaște
Inedit
Rosa
Luxemburg
viața,
o punte,
arendată de
la Moarte,
Apa și
Uscatul
se zbat în sumbrul
Kanal,
un ghemotoc,
călăii
cu degetele
pumnale
și limbi de
foc
purtătorii
urii mortale.
Sună. Cizmele
de fier
pârjolesc luna
ianuarie,
a anului decedat.
Inedit
Corona
din robinete
picură
febra –
iar Corona lui
Celan
strălucește
în grădină,
banca
demolată în parc.
Ciumă
cordială,
hidoasă în fond – un oximoron.
Doar azi
tremură lumânarea
în adierea
amintirilor,
iarbă
zbârcită din parcul nocturn,
o cupă pentru
eroii străvezii,
o monedă
pentru toți,
cei care sunt
morți.
Inedit
Gutuiul
Gutuiul
mai are fructe-n
coroană,
chiar și-n
noiembrie.
Nu le mai culege
nimeni.
În galbena
lumină-a serii,
nălucile
amintirilor,
cărți
carbonizate,
umbre, o mare de
umbre,
siluete,
figuri
ce halesc
pripite
fructele
gutuiului.
©William
Totok
|
