|
când Saba a mers să-l viziteze
pe Montale
întregul Adam era de față.
nu și Quasimodo.
că i-a adus împreună
(luându-ne după poze)
aerul lor comun de pugiliști
expirați,
nu mai contează.
nici că întâlnindu-se,
din sfioșenie
bărbătească au trecut cu aceeași
luciditate înnăscută de
la unul la altul
frânturi de versuri printre
tăceri adesea sparte
de behăitul caprei în
grădină.
nu contează, vă spun,
că au mâncat și au băut
și veselindu-se, cum se
întâmplă la cei mari
nu le-a păsat de soarta caprei
–
au făcut schimb de băști
pe creștetele lor fulgerate,
de lei în iarnă
(aici probabil îl confund pe
Montale cu Ungaretti)
nu contează nici că la
urmă,
după ce se predaseră cu
totul, pe cont propriu,
faimei endecasilabului și
perifrazei
s-a cărat fiecare, pe multiple
cărări, la groapa lui –
tot ce contează în poemul
acesta vag omagial
este că da,
într-o lume căznită
Triestinul și Genovezul s-au întâlnit
nu într-un ring de box –
cu grația a două bisturie
sclipind în soare, tremurând
de plăcere să-și
vorbească despre te miri ce
despre poezie și moarte,
poftim! – și întregul Adam,
mai puțin ermeticul Quasimodo
(dacă nu cumva îl confund cu
Giuseppe),
de la crima lui Cain la
behăitul caprei în grădină
era acolo, de față :
beau, mâncau și se veseleau.
Şi a
fost seară, şi a fost dimineaţă
de-acum
începem – iar ! – o altă nouă viaţă
au apărut nişte (ca
să dau un citat) „markeri tumorali“,
starea generală s-a zburlit
abitir
după cele
săptămâni de claustru forţat.
nu sunt surprins, nu mă mir
fie numele Domnului lăudat
!
la drept vorbind, nici nu
trebuie cineva
dintre-ai mei, ori străin,
să se mire –
cu ani în urmă,
sănătos-tun, sastisit
de-aceeaşi continuă
stare/stagnare pe linia de plutire
am clamat, aş spune acum,
oarecum în neştire :
„Doamne, dă-mi ceva, o
boală întru despătimire,
un spin în carne,
gheruţă de iarnă, şarpe de dudău!“
şi uite, Bunul, realmente a
procesat chiar şi ruga
dintre toate cea mai scoasă
din fire a netotului Său.
voi fi prin crucea asta
paradoxal de dragă
într-un final la suflet o
ţâră mai curat,
mai simplu, în Iisus mai bun băiat,
şi Maicii o să-i cânt
la greu
ceva ce n-a mai ascultat,
ceva ce încă n-am cântat
dar urcă în mine a cântare
mereu.
Ce înseamnă asta, limpeziri şi tăişuri,
limpeziri
şi tăişuri până la despicătura
dumnezeiască
a
sufletului
cu duhul: oare, că mă trezesc
cum
şi adorm când ploile cad uniforme
şi-abia
trezit iar pic de somn, ca fiecare
da,
fir de nisip menit să strălucească
doar
la ivirea zorilor, în soare ?
să
strălucească, lumea să-mi revină
subit
în minte, gata mascată
cu
aerul cel mai firesc că a fost tot timpul cu mine
în
chilioara scufundată
şi
oricum, de aici înainte cât va fi cinul pustnicesc
nu se
va mai lăsa dusă, plecată –
ceea
ce în definitiv fără să vreau s-a întâmplat,
numai
că ea nu vrea să ştie deşi demult a aflat.
poezia
ca și iubirea
e
bună când e mai mare
decât
înțelegerea autorului
decât
înțelegerea oricui.
nu
dorm și iar mă simt
ca
un caiet de școlar
deschis
în fața unei scorburi
care
citește
și tace.
tace
că
n-a înțeles nimic
tace
că
a înțeles totul.
bătrână
scorbura
tace
oricum.
fără
ani școlarul
crește și
crește.
nu mai scrisesem nimic de mult
timp.
toate astea erau scrise deja.
moartea ei după un deceniu de
suferinţă.
nici fir de poezie în capul meu.
oarecum dus de pe lume fumez o
ţigară. atât.
suntem, în 5 noiembrie ‘93 înspre
seară,
eu, mormântul proaspăt, crucea
simplă de lemn.
pâlpâirea primelor lumânări.
o tufă la doi paşi de
mormânt.
gândul că la
primăvară va avea flori de la această tufă.
până atunci, mizeriile iernii
o, brad frumos, fulguiala din martie.
aprind lumânări.
fumez o ţigară. atât.
ajuns acasă frânt, incapabil
de altceva decât să dorm,
m-am întins în camera copiilor pe
patul nedesfăcut.
şi iată, s-a întâmplat
să visez.
nu mai visasem nimic, de mult timp.
toate acestea erau visate, chiar
fumate deja.
cum şi sunt: visate, fumate.
ei bine, am visat – în somn
instantaneu la ceas de seară –
un poem dumnezeiesc.
textul, scris pe aer, cu litere
cursive aurii,
se derula ţeapăn, lent,
implacabil,
de sus în jos, dinspre cer spre
pământ.
senzaţia că acest text
îmi aparţine de-acum
era pregnantă,
copleşitoare, extatică.
la trezire, starea asta
incomparabilă s-a topit ca aburul.
nici un vers în memorie, nici un
cuvânt.
ca în urma unei juisări
o sfârşeală în
măruntaie dureros de dulce.
Şi fulguranţa acelei
imagini a textului derulându-se lent,
înspăimântător de lent,
dinspre cer spre pământ.
trag din ţigară. atât.
într-un alt timp, într-o altă
vârstă poetică, oho,
pe când trăiam în interiorul
poeziei ca într-un halou mistic
visam adesea poeme.
poeme extraordinare,
dumnezeieşti.
la trezire, imaginea lor
mentală se risipea cu ultimele
rămăşiţe ale
somnului.
lucrul la poem – ţigara,
cafeaua, pagina albă, goală –
se consuma prin încercări
(tatonări) succesive
de-a rescrie poemul visat, „ideal”.
o existenţă mai
angajată, mai plină
nici tâmplarul nu are.
nici astronautul.
nici, pe timpuri, moaşa
comunală.
poemele din somn, a căror
lectură o face spiritul
ca pe-o îmbăiere
clandestină în lumina unei alte lumi,
sunt cele mai teribile, stranii,
pur şi simplu frumoase,
din câte mi-a fost dat să
citesc.
pe lângă ele, acestea,
scrise/rescrise, tipărite aici,
au neajunsurile (ca să nu spun
defectele)
oamenilor în comparaţie cu
presupusa, uluitoarea
perfecţiune a zeilor.
bref: mormânt simplu de om, de
femeie.
cruce simplă de lemn.
o tufă de liliac la doi
paşi de mormânt.
în mormânt, sub pâlpâirea primelor
lumânări
(înstelată de-acum?)
vocea cu care am scris, rescris
toate astea, în gând.
poate
că totuşi există
ceva mai real decât neantul,
domnule Beckett,
iubirea unei femei ce nu mai este
(moartea nu ne-a
despărţit, nici uitarea)
şi de care deodată
ţi se face dor, la modul că
ai pleca de pe pământ
ai pleca de pe pământ
dar încă nu e timpul.
destul să spui, poate-n curând
am să-ţi văd faţa, iubito,
cum de-atâtea ori am privit moartea
în faţă
sau mă rog, din profil
în zilele cu dum-dum ale revoltei
flanând pe străzi
în speranţa că am să
te regăsesc
da, am să te regăsesc
undeva departe în seara de
după moarte
lângă un foc mic de vreascuri,
lângă izvor
absolut ferită de oameni,
absolut ferită de fiare,
numai cu licărul stelelor
deasupra şi în mişcări
cu graţia goliciunii
originare.
|
